Relația antrenor – părinți: de unde până unde?
O întrebare care naște multe păreri, multe controverse. Fiecare are opinia lui, mai mult sau mai puțin obiectivă, mai mult sau mai puțin argumentată. Totul e în funcție de nivelul de cunoștințe, de nivelul de înțelegere a fenomenului, dar și de așteptările avute, atât ca antrenor, cât și ca părinte.
În ceea ce-i privește pe antrenori, aceștia ar trebui:
– Să pună accent, în primul rând, pe procesul de formare a jucătorilor, și nu pe formarea echipelor. Cel puțin până la nivelul juniorilor republicani rezultatele nu ar trebui să intereseze pe nimeni (aici ne referim la scorul meciurilor).
– Să fie în permanență preocupați de procesul de instruire, de formarea și educarea copiilor și juniorilor, să caute să perfecționeze aptitudinile și deprinderile corect învățate și să le corecteze pe cele greșit însușite.
– Să găsească metode și mijloace prin care să crească valoarea individuală a jucătorilor;
– Să caute să aibă la dispoziție toate condițiile materiale necesare bunei desfășurări a procesului de pregătire. Principalul responsabil de această problemă este clubul.
– Să fie tot timpul preocupați să se perfecționeze.
În ceea ce-i privește pe părinți, aceștia ar trebui să-și clarifice în primul rând de ce au adus copiii la fotbal:
– Pentru că e un loc unde îi pot lăsa să se joace, un anumit timp, cu alți copii?
– Pentru că e un loc în care ei se pot forma, pentru viață, într-o anumită profesie, cea de fotbalist?
– Pentru a-și satisface o dorință personală, pentru a-și alina o dezamăgire trăită de ei în perioada copilăriei?
Este nevoie de mult curaj, caracter, educație pentru a putea răspunde obiectiv la aceste întrebări.
Dacă menirea centrelor de copii și juniori este de a forma fotbaliști, adică de a oferi o specializare profesională, atunci părinții, în momentul în care aleg un anumit club, o fac pentru a-și lăsa copiii pe mâna unor specialiști, așa cum se întâmplă și în sistemul de învățământ. Încă nu am auzit de părinți care să meargă la ora de matematică să ofere indicații copilului pentru rezolvarea anumitor probleme sau cadrului didactic ce metode de predare să utilizeze, chiar dacă e profesor de matematică.
Cu toate acestea, la fotbal se pricep toți (cel puțin așa au impresia), deși există o vorbă înțeleaptă în lumea fotbalului, care spune „să nu confundăm antrenorii cu deținătorii de carnete de antrenor” (dar asta este o altă discuție), iar în momentul participării la antrenamentele grupelor de copii toată lumea știe mult mai bine decât antrenorul ce trebuie făcut.
Atunci vin și întreb: De ce nu s-au făcut părinții antrenori? De ce nu-și antrenează ei copiii acasă și i-au adus la stadion? Acestea nu sunt întrebări răutăcioase, ci doar logice, politicoase, de bun simț.
Răspunsul îl găsim în „contribuțiile” pe care le au părinții în organizarea și desfășurarea activității grupelor. Din păcate, părinții, nu de puține ori, sunt solicitați să se implice mai mult decât ar fi normal în asigurarea condițiilor de desfășurare a activității. Ei ajută la procurarea mingilor, a echipamentelor de joc, a materialelor ajutătoare, asigură transportul. Oare este normal? Până unde ar trebui să se întindă această implicare? Ce drepturi le oferă părinților tot acest aport financiar? Le asigură dreptul de a deveni antrenori? În niciun caz! În limita posibilităților, atunci când chiar este nevoie, deși este de preferat să nu fie, părinții ar trebui să considere sprijinul lor ca un mijloc complementar, necesar eforturilor depuse de antrenori. Astfel, Părinții trebuie să rămână părinți și atât. Orice alt rol jucat de părinte în cadrul procesului de pregătire se va dovedi, în timp, a avea efecte negative, în primul rând în procesul de formare a propriului copil, iar mai apoi pentru antrenor.
Relația dintre antrenor și părinți trebuie să fie una de respect reciproc, de colaborare, deschisă unei comunicări care să vizeze, în primul rând, copilul. Adică, antrenorul trebuie să fie informat în permanență dacă există probleme în familie care să-i influențeze participarea efectivă și afectivă la antrenament, dacă sunt probleme de sănătate, dacă situația școlară nu este una foarte bună.
La atât ar trebui să se rezume relația antrenor-părinți, iar acolo unde există antrenori coordonatori ai centrelor de copii și juniori, părinții nici nu ar trebui să intre prea des în contact cu antrenorii, toate problemele rezolvându-se prin antrenorul coordonator. Partea de pregătire revine antrenorului, el fiind cel care ar trebui să știe ceea ce are de făcut la antrenament, ce metode și mijloace utilizează în procesul de instruire, în conformitate cu particularitățile de vârstă și posibilitățile de moment ale copiilor.
În încheiere se cuvin evidențiate câteva dintre greșelile întâlnite în cadrul relației antrenor-părinți, greșeli care pe viitor nu au voie să mai fie făcute în centrele de copii și juniori:
Greșelile antrenorilor:
– Aderarea antrenorilor la cererea părinților de a grăbi procesul de instruire, de a trece peste etapele firești ale instruirii, lipsind în felul acesta copiii de asimilarea unor cunoștințe specifice vârstei sau potențialului de moment. Totul în ideea de a tacticiza jocul în așa fel încât echipa să practice Tiki-taka, à la Barcelona.
– Acceptarea implicării părinților în procesul de antrenament și în stabilirea calendarului competițional al grupei.
– Acceptarea participării zilnice a părinților la ședințele de antrenament.
– Dorința de a forma echipe, de a obține rezultate pozitive înaintea formării jucătorilor.
Greșelile părinților:
– Dorința de a-și vedea copilul, mult prea repede, jucând ca Messi sau ca Cristiano Ronaldo.
– Impresia că se pricep la fotbal, mai ales dacă au și practicat un anumit timp în copilărie, la juniori sau la seniori. A juca sau a avea impresia că știu fotbal nu e totuna cu a cunoaște fotbal.
– Dorința de a-și vedea copilul câștigând tot timpul.
– Dorința de a asigura participarea la cât mai multe competiții, de la vârste cât mai fragede, crezând că în acest fel copiii cresc mult mai repede în valoare.
Greșeli comune antrenori – părinți:
– Pretenția de a vedea copiii progresând mult prea repede.
– Participarea la jocuri sau turnee de verificare săptămânal. ATENȚIE!!! Este mult prea mult și chiar prea devreme să supunem copiii la competiții săptămânale, mai ales în etapa de inițiere. De nenumărate ori vedem antrenori și părinți care cer copiilor să joace fotbalul pe care încă nu l-au învățat. Prima dată învățați-i și apoi cereți-le!
– Dorința de a construi echipe, la grupele de copii și juniori, care să paseze non-stop (toată lumea e înnebunită după Tiki-taka).
– Dorința de a arăta ca marile echipe. Acest lucru supune părinții la cheltuieli mult prea mari, inutile, pentru a le asigura grupelor de copii echipamente de joc, echipamente de antrenament, echipamente de prezentare, treninguri de antrenament, treninguri de prezentare, geci de prezentare, genți. Acestea nu sunt primordiale în procesul de antrenament. Nu trebuie dezvoltat sentimentul de apartenență la un club neglijând procesul de instruire. Prima grijă ar trebui să fie asigurarea materialelor necesare desfășurării procesului de antrenament, mai apoi achiziționarea echipamentelor de prezentare cu însemnele clubului. O cultură organizațională se formează în timp și, oricum, nu la vârste atât de fragede, cum e în cazul grupelor de inițiere, când toată lumea „fierbe” să-și vadă copilul îmbrăcat în culorile și cu emblema clubului.
P.S. Ca și în viață, și în fotbal, marile greșeli pe care le comitem sunt cauzate de încercarea de a ne satisface anumite nevoi, dorințe, irațional, care nu au nicio justificare științifică, logică. Tocmai de aceea, este nevoie să încercăm să eliminăm hazardul și amatorismul din procesul nostru de gândire, dar și din procesul de antrenament, iar principalii pioni responsabili de acest lucru, pentru a nu influența negativ procesul de formare a copiilor și juniorilor, sunt antrenorii și părinții.