LUCRĂRI SUPORT PREGĂTIRE FIZICĂ

CENTRUL ROMÂN DE STUDII SPORTIV-EDUCAȚIONALE

Autor: TODORESCU SILVIU CĂTĂLIN

Factorii ce influențează viteza sub formele ei de manifestare

CUPRINS

Introducere                                                                        1

Cap. I. Descrierea jocului de fotbal                                    2

Cap. II. Dezvoltarea calității motrice-viteza                        9

Cap. III. Factorii care condiționează viteza                       15

Concluzii                                                                            24

Bibliografie                                                                         25

 

INTRODUCERE

MOTIVAREA ALEGERII TEMEI

Sportul ca proces instructiv-educativ contribuie din plin la formarea și perfecționarea multilaterală a omului contemporan. Prin mijloace variate folosite în concordanță cu cerințele principiilor pedagogice și biologice, sportul exercită influențe tot mai complexe asupra omului, în sensul întăririi sănătății, creșterii și dezvoltării armonioase, atitudinii corecte a corpului, pregătirii fizice și perfecționării motrice, obișnuinței de a compensa și echilibra conștient și voluntar prin exerciții fizice regimul zilnic de viață, în concordanță cu cerințele specifice societății actuale.

Pregătirea fizică este unul din factorii esențiali ai jocului de fotbal. Competițiile actuale și mai ales cele viitoare cer și vor cere în continuare o pregătire deosebită sub toate aspectele, dintre care pregătirea fizică și factorul psihic se ridică la rangul de condiție “sine qua non”.

În această lucrare am căutat să prezint unele aspecte ale pregătirii fizice, axându-mă pe viteza sub toate formele ei, din antrenamentul jucătorilor și al echipelor de fotbal, pornind de la necesitățiile zilnice ale pregătirii în condițiile fotbalului internațional, adaptate la particularitățile școlii românești de joc. Consider că în fotbalul actual viteza este un factor important în câștigarea unui meci.

CAPITOLUL I

DESCRIEREA JOCULUI DE FOTBAL

Fotbalul este un fenomen global și probabil va deveni din ce în ce mai iubit, pe măsură ce internetul și social media face urmărirea meciurilor și competițiilor tot mai accesibilă în diferite părți ale globului. Se pare că fotbalul a fost inventat în Anglia, făcându-și apariția în secolul al XIX-lea. Cu toate acestea, există afirmații precum că scoțienii ar fi inventat fotbalul pe care îl știm astăzi, dar că și chinezii au jucat un rol esențial în nașterea jocului.

Artefactele istorice și tradițiile arată clar că fotbalul a fost jucat în Egipt, China Antică și Roma. Principiile de bază ale jocului au supraviețuit pe parcursul anilor și au continuat să fie jucate în perioada medievală. În mormintele egiptene au fost descoperite mingi realizate din material textil care datează din 2500 î.Hr. Unele dintre aceste mingi erau realizate și  din intestinele sau pielea animalelor pentru a mbunătăți săritură. Bazându-se pe desene, teologii consideră că egiptenii jucau fotbal în timpul sărbătorilor de fertilitate, pentru a sărbători abundența pământului.

Aproximativ 2000 de ani mai târziu, în China a apărut o altă formă de joc de fotbal. În jurul anului 476 î.Hr. până în anul 221 î.Hr., un sport numit cuju a fost popular jucat în China. Numele este aproximativ tradus că “a lovi mingea cu piciorul”. Pentru a înscrie un gol, jucătorii  trebuie să bage mingea într-o bucată de pânză atârnată între doi poli. Jocul a devenit atât de popular, deoarece a fost practicat de liderii militari ca un sport competitiv pentru a menține soldații în formă fizică.

Fotbalul din Roma antică nu are reguli, strategii sau tactici. A fost jucat de 54 de jucători (27 în fiecare echipă), al căror singur scop era să ducă mingea spre poarta echipei adverse. A devenit atât de popular încât a fost inclus în Jocurile Olimpice timpurii. Firește, mulți jucători s-au rănit în timpul jocului.

Se poate spune că în general englezii au fost cei care au păstrat tradiția fotbalului în viață în Evul Mediu. O formă foarte populară a sportului din mijlocul secolului al 14-lea, Anglia, se numește fotbal de gloată. A fost jucat de un număr nelimitat de jucători. În acel moment, încă nu era nimeni care să creeze reguli. Jucătorilor li s-a permis să continue să joace atât timp cât acțiunile lor nu conduc la omor prin imprudenţă. Aceștia au jucat pe străzi și au transformat orașele în terenuri uriașe.

Deoarece oricine se putea alătura jocului și din cauza puținelor reguli, fotbalul medieval s-a încheiat cu revolte. Jocul pe străzi a cauzat, de asemenea, probleme locuitorilor și comercianților. Cu toate acestea, el a devenit deja atât de popular încât jocul său nu a fost oprit deloc. Până la sfârșitul secolului al XIV-lea, jocul a devenit profund încorporat în cultură engleză.

În timp ce sportul a fost jucat pe scară largă de tineri din toată Anglia, a fost interzis în școli din cauza violenței sale. Lipsa regulilor care guverna comportamentul jucătorului a dus adesea la accidentări și haos. Acest lucru a determinat cluburile din secolul al XIX-lea să creeze reguli care să asigure jocul corect și onest. Aceste reguli stau la baza principalelor reguli de fotbal pe care le urmăm acum. Acesta este motivul pentru care cluburile din secolul al XIX-lea au simțit nevoia să creeze reguli. Așa s-a format Asociația de Fotbal după ce inițial în anul 1857 se publică prima carte cu regulile jocului de fotbal-rugby. Șase ani mai târziu, cele două discipline de separă definitiv.

Denumirile sub care era cunoscut fotbalul sunt diverse: Grecia şi Roma antică – Aporaxis sau Episkiros respectiv Harpastum; Franţa şi Italia medievală – La Soule respectiv Gioco del calcio. Semnale ale practicării unor forme de joc cu mingea s-au descoperit şi în Egipt, Japonia, Mexic, America de Sud.

Primul joc de fotbal, în Cupa Angliei, se dispută în anul 1866, unde pentru prima oară se stabileşte numărul jucătorilor dintr-o echipă – 11, dimensiunea terenului 120/80 yarzi, durata de joc 90 minute, echipamentul de culoare diferită. Cea mai veche federaţie naţională, cea a Angliei -1863, după care Olanda -1889, Argentina – 1893, Italia 1898; Germania –1901; Brazilia – 1914, Franţa – 1908, România – 1930.

Fotbalul s-a răspândit în toată lumea datorită marii accesibilităţi şi a regulilor relativ uşoare care se adresau tuturor categoriilor de vârstă, ajungând în zilele noastre să fie practicate cu succes chiar şi de către femei. În România, fotbalul a avut o evoluţie începând cu primii ani ai secolului XX, care a fost adus de studenţii care studiau la Paris, Londra, Berlin, Viena, Budapesta. În acea perioadă, Ardealul a cunoscut o creştere considerabilă a fotbalului concretizat prin înfiinţarea mai multor echipe. După primul război, dar mai ales după cel de-al doilea, fotbalul a cunoscut un progres fără precedent, fapt care a dus la creşterea numărului de jucători legitimaţi şi la creşterea numărului de echipe care au format un sistem competiţional eşalonate pe cinci divizii. Răspândirea fotbalului a fost atât de vastă încât acesta a fost introdus şi în programele de educaţie fizică şi sportivă din şcoli. În România zilelor noastre educaţia fizică şi sportul înglobează totalitatea formelor de activitate care, în decursul timpului, au apărut, s-au dezvoltat şi perfecţionat ca elemente constitutive ale sistemului naţional de educaţie fizică şi sport.

Fotbalul, fenomen de suprastructură internaţională, constituie un domeniu sportiv cu rang de ştiinţă. În învăţământul superior de Educaţie Fizică şi Sport, fotbalul este o disciplină fundamentală, cuprinsă în planul de învăţământ, deoarece reprezintă o activitate socială, un instrument prin care societatea determină orientarea ce trebuie să corespundă cerinţelor formulate pentru întregul proces al educaţiei, sportul reprezintă o arie curriculară distinctă, prevăzută cu ore în trunchiul comun şi în curriculum, la decizia şcolii. Alături de celelalte mijloace, fotbalul contribuie la realizarea obiectivelor educaţiei fizice şi sportive şcolare. Fotbalul este o activitate practică ce include cele mai naturale elemente şi procedee tehnice, realizate într-un mod simplu şi eficient, prin dispunerea jucătorilor într-un mod cât mai raţional. Pe parcursul acestei unităţi de învăţare, sunt prezentate sfera practicării şi obiectul disciplinei fotbal. Fotbalul, ocupă un loc privilegiat, fiind considerat de mulţi ca fiind cel mai îndrăgit sport, de altfel primind şi denumirea neoficiala de “Regele sporturilor”.

Fotbalul este inundat de o pleiadă de jucători care au făcut istorie, adevăraţi idoli, personalităţi, care prin talentul lor ne-au incitat să admiram şi să respectam diversitatea formelor de manifestare a potenţialului creativ pe care-l poarta natura Omenească.

Ca disciplină în planul de învăţământ, fotbalul urmăreşte însuşirea deprinderilor şi priceperilor specifice elementelor tehnice şi a acţiunilor tehnico-tactice fundamentale de atac şi apărare prevăzute în programă, însuşirea cunoştinţelor şi deprinderilor metodice specifice predării jocului de fotbal la nivelul programei şcolare. Disciplina Fotbal asigură asimilarea corectă a terminologiei specifice jocului de fotbal, formarea capacităţii de a explica şi corecta procedeele tehnice şi acţiunile tehnico-tactice fundamentale de atac şi apărare prevăzute în programă.

Fiind practicat la nivelul tuturor formelor de învăţământ, fotbalul produce anumite valenţe formativ instructiveducative, cu rezultate benefice asupra planurilor: psihic, somatic, funcţional, etc. Fotbalul având caracteristicile unei discipline ştiinţifice, şi anume: obiect propriu de cercetare, metode de cercetare, domeniu propriu de cercetare, etc; cu o teorie şi metodică proprie, subsidiară teoriei şi metodicii educaţiei fizice, face obiectul cercetării domeniului de către echipe interdisciplinare.

Actualmente, numărul total de practicanţii al acestui sport, se cifrează la aproximativ 250 de milioane de practicanţi în toată lumea şi este în continuă creştere. Fotbalul reprezintă unul din puţinele sporturi, care a devenit nu numai un fenomen social, ci chiar o adevărată industrie. FIFA acordă anual pentru dezvoltarea fotbalului 550 milioane de franci elveţieni (case ale fotbalului, terenuri sintetice, programe de dezvoltare, etc). Pe lângă aceasta, numeroşii sponsori care se alătură acestei „industrii” fac ca bugetul FIFA şi Federaţiile Continentale să depăşească 1 miliard de dolari anual. Dezvoltarea fotbalului a adus în jurul echipelor de fotbal numeroşi specialişti, teoreticieni, nutriţionişti, psihologi, etc. Dezvoltarea fotbalului în România a avut o evoluţie modestă exceptând ultimii 20 de ani, care au adus rezultate deosebite.

Jocul de fotbal este un joc sportiv spectaculos bazat pe măiestrie, capacitate biologică şi stare de sănătate a practicanţilor, având ca scop marcarea golurilor în poarta adversă şi evitarea primirii lor. Jocul se desfăşoară în condiţiile unor reguli stabilite de Federaţia Internaţională de Fotbal Asociaţie, cuprinse în regulamentul de joc. Fiecare echipă este alcătuită din 11 jucători dispuşi pe compartimente şi posturi, fiecare jucător având sarcini precise în desfăşurarea jocului:

– un portar;

– o linie de fundaşi (centrali şi laterali);

– o linie de mijlocaşi (centrali şi laterali);

– o linie de atacanţi (extreme sau atacanţi centrali).

Cele două echipe au echipament obligatoriu distinct compus din: tricouri (care au aplicate numere vizibile), şorturi, jambieri, ghete şi apărători. Ambele ehipe au dreptul la trei schimbări de jucători indiferent de postul ocupatîn echipă. În fiecare echipă se stabileşte un căpitan de echipă care are anumiteatribuţii. Jocul durează două reprize a câte 45 minute fiecare, cu o pauză de 15 minute între reprize. În unele competiţii în caz de egalitate se dispută două reprize de prelungiri a câte 15 minute (în care în unele cazuri funcţionează regula “golului de aur “ sau se joacă până la final) şi dacă egalitatea se menţine se execută lovituri de pedeapsă pentru stabilirea câştigătorului.

Pentru echipa câştigătoare se acordă trei puncte, pentru echipa învinsă zero puncte, iar în caz de egalitate se acordă ambelor echipe câte un punct. Pe baza cumulării acestor puncte la finalul competiţiei se întocmesc clasamentele, care stabilesc echipa câştigătoare şi echipele retrogradate. Sistemul competiţional se desfăşoară în diferite modalităţi de organizare:

– campionatul organizat pe tur şi retur pe următoarele eşaloane: campionatul de copii, campionatul de cadeţi, campionatul de juniori şi campionatul de seniori ladiferite eşaloane (divizia A, B, C, D.);

– Cupa României (sistem eliminatoriu) cu drept de participare a tuturor echipelor care doresc să se înscrie;

– diferite turnee la nivel de seniori, juniori şi tineret (Campionatul Mondial, Campionatul European, Turneul Olimpic) care au faze preliminare de calificare.

Jocul se desfăşoară pe un teren cu suprafaţa plană la care întâlnim următoarele repere: terenul are formă dreptunghiulară, cu lungimea de 90-120 m (delimitat de liniile de fund) şi lăţimea de 45-90 de metri (delimitat de liniile de margine); la jumătatea liniilor de fund se află instalate porţile, care sunt alcătuite din doi stâlpi verticali, având înălţimea de 2,44 m şi o bară transversală cu lungimea de 7,32 m (dotate cu plase); liniile de demarcaţie ale terenului au o lăţime de 12 cm; în faţa porţii se află marcată suprafaţa de poartă delimitată de o linie paralela cu linia porţii, trasată la 5,50 metri.

CAPITOLUL II

 DEZVOLTAREA CALITĂŢII MOTRICE – VITEZA

 1.VITEZA

Literatura de specialitate prezintă viteza ca făcând parte din categoria aptitudinilor mai puţin perfectibile şi o consideră ca fiind „capacitatea de a exersa o mişcare sau o suită de mişcări într-un timp cât mai scurt”. Specialiştii definesc viteza într-o manieră diferită: A. Dragnea şi colab., în 2006, consideră că noţiunea de viteză poate fi înţeleasă din două perspective: „- prima este cea de calitate a actelor şi acţiunilor motrice de a fi executate cu rapiditate; – a doua se referă la acea capacitate a organismului uman de a executa acte şi acţiuni motrice, cu respectarea anumitor cerinţe de rapiditate, impuse în anumite condiţii”. Alte definiții formulate de-a lungul timpului: ”capacitatea omului de a efectua acţiunile motrice într-un timp minim pentru condiţiile respective”, „capacitatea de a efectua rapid mişcarea” sau „capacitatea omului de a executa mişcările cu rapiditate şi frecvenţă mare”.

T. Ardeleanu în 1981, punctează faptul că „din punct de vedere cinetic, viteza este o dimensiune a relaţiilor spaţio-temporale (V=s⁄t)”. Viteza poate fi definită drept „capacitatea organismului de a executa acte sau acţiuni motrice, cu întregul corp sau numai cu anumite segmente ale acestuia, într-un timp cât mai scurt, deci cu rapiditatea maximă, în funcţie de condiţiile existente”.

Forme de manifestare a vitezei

Viteza este o calitate psihomotrică complexă care se manifestă diferit, în cadrul diverselor discipline sportive. Mai mulţi autori (Frey G., Grosser M., Benedek E., şi Palfai J.) precizează intervenţia nu numai a elementelor de pregătire fizică şi coordonare, dar de asemenea şi a componentelor psihice. Se consideră că viteza are la bază procesele cognitive, de voinţă şi de funcţionare a sistemelor neuro-musculare. Este o capacitatea foarte diversă, ce implică nu numai capacitatea de a acţiona şi reacţiona rapid, rapiditatea de start, de mânuire a balonului, de sprint şi de oprire, dar de asemenea şi rapiditatea de analiză şi de exploatare a situaţiilor de moment. Weineck J. (1992), în domeniul jocurilor sportive, defineşte viteza, ca o capacitate complexă psihofizică, cu mai multe componente:

Viteza de perceptie – capacitatea de a analiza situaţiile de joc şi de a acţiona în timpul cel mai scurt;

Viteza de anticipare – capacitatea de a observa evoluţia jocului şi în mod particular, comportamentului adversarului direct;

Viteza de decizie – capacitatea de a opta în timpul cel mai scurt, pentru o acţiune pozitivă;

Viteza de reacţie – capacitatea de a reacţiona rapid la evoluţia imprevizibilă a jocului;

Viteza de execuţie – capacitatea e a executa rapid opţiuni specifice cu mingea sub presiunea adversarului.

Din cele prezentate, observăm că viteza la sportivi se prezintă sub diverse forme. Schiffer, J., (1993), aminteşte de viteza motrică care are două componente:

– viteza pură:

* viteză de reacţie = capacitatea de reacţiona la un stimul în timpul cel mai scurt;

* viteza de acţiune = capacitate aciclică, ceea ce înseamnă o mişcare unică – execuţie cu o rapiditate maximă, o mişcare unică contra unei rezistenţe uşoare;

* tehnici și metode de dezvoltarea calităţilor motrice 17 și o viteză de frecvenţă = capacitate ciclică privind o mişcare repetată identică – execuţie cu o rapiditate maximă de mişcări repetate contra unei rezistenţe uşoare; aceste forme de viteză pură depind exclusiv de sistemul nervos central şi de factorii genetici.

– viteza combinată:

* forţă-viteză = capacitatea de a respinge rezistenţa cu o viteză maximă într-un timp dat;

* viteză-anduranţă = capacitatea de a rezista la pierderea de viteză duce la oboseală pentru viteza de contracţie maximală în execuţia mişcărilor aciclice cu rezistenţă puternică;

* viteză-anduranţă maximală = capacitatea de a rezista la o pierdere de rezistenţă care duce la oboseală pentru viteza de contracţie maximală în execuţia mişcărilor ciclice.

Viteza motrică este deci o capacitate psiho-cognitivă, o capacitate de coordonare şi o capacitate de condiţie fizică care depinde de factorii genetici, de învăţare şi de dezvoltare, de factori senzoriali, cognitivi şi psihici, în consecinţă numai de factori nervoşi, tendoanele şi muşchii. Viteza nu se dezvoltă în toată complexitatea sa decât în condiţia dezvoltării optimale a tuturor componentelor sale parţiale.

Viteza psihică, cognitivă a jucătorului permite a analiza capacitatea de anticipaţie rapidă a unei situaţii de joc, de a face conexiunii sau pentru a opta rapid pentru o acţiune eficace viteza de decizie. La reacţiile instinctive rapide, la situaţiile jocului imprevizibile, apare mai ales calitatea distinctă (fler) – capacitatea de anticipare.

Capacitatea de intervenţie care depinde de forţă prezentă câteodată ca o sub categorie a vitezei motrice a jucătorului se numeşte capacitatea de accelerare, care permite să transforme informaţiile sau să prevină pe planul acţiunii demarcajul de adversar. În fine, câteodată, mânuirea balonului sub presiunea timpului, adversarului şi al spaţiului solicită o intervenţie maximală. Dezvoltarea maximală a tuturor componentelor parţiale fac din viteza de acţiune calitatea decisivă pentru toţi componenţii echipelor din jocurile sportive.

Tehnici și metode de dezvoltarea calităţilor motrice – Sub forma sa cea mai completă – viteza se manifestă prin viteza de acţiune, (Konzag G.,1993) ea depinde de procesele de recepţie şi de asimilare, de informaţia şi de execuţia acţiunii motrice adaptată la situaţia de moment. Capacităţile parţiale menţionate (viteza de percepţie, anticipaţie şi de decizie) joacă un rol esenţial în tratarea informaţiei. Pentru executarea acţiunii motrice adaptate la situaţia de moment intervine viteza de reacţie (rezultatul proceselor de percepţie şi de analiză a situaţiei şi a proceselor de decizie) şi viteza de mişcare şi de intervenţie (expresia vitezei motrice).

Deci viteza de acţiune putem să o definim: ca o formă specifică de viteze sportivă complexă, este o calitate de execuţie psihofizică rezultată din viteza proceselor cognitive şi motorii comandate de maniere diferite individuale în funcţie de afectivitatea şi motivaţia lor (Weineck, J., 2003).

Dezvoltarea vitezei de alergare nu presupune numai factori de viteză ci printre altele şi capacitate fizică, capacitate psihică şi capacitate de coordonare. Factorii elementari ai performanţei: • capacitate de accelerare; • viteză de acţiune (viteză de alergare maximală); • anduranţă-viteză.

Viteza de reacţie este capacitatea de a reacţiona la un semnal dat cât mai repede posibil. Timpul de reacţie şi timpul de latenţă intrinsecă sunt prezentate prin 5 componente: • excitaţia unui receptor (semnal); • transmiterea excitaţiei la SNC; • pasajul stimulului în drumul nervos şi constituţia semnalului efectua; • sosirea în muşchi a semnalului emis de SNC; • excitarea muşchiului şi declanşarea unei activităţi mecanice. Timpul de reacţie la stimuli acustici se situează între 0,13 – 0,16 pentru bărbaţi şi 0,14 – 0,17 la femei.

Reacţia acustică şi reacţia optică (vizuală) diferă de la unii la alţii pentru că transformarea energiei luminoase în impuls nervos, transmiterea după aceea de la retină la ochii şi creier durează mai puţin de 30 milisecunde decât transformarea energiei sonore în impulsie nervoasă produsă prin sistem auditiv. Noi înţelegem prin reacţii simple mişcări care se caracterizează prin deplasări ale unei singure părţi a corpului. Prin reacţii complexe înţelegem mişcări ale întregului corp în particular, alergări de sprint până la 5 metri, mişcările scurte de plecare din diferite poziţii şi mişcări rapide de intervenţie care se conjugă cu exigenţele coordonării extrem de rapide (Vilkner, J., 1987, citat de Weineck, J., 2003).

Reacţiile simple sunt determinate mai ales de procese dominant ereditare, reacţiile complexe şi reacţiile opţionale mai ales de factori de condiţionare sociali (antrenament).

Tehnici și metode de dezvoltarea calităţilor motrice. Reacţiile complexe tipic jocurilor sportive se caracterizează de asemenea prin viteza de asimilare la semnal şi viteza de transmitere nervoasă, numai prin cele mai puternice exigenţe de programare, pentru diferite sisteme musculare. Timpul de reacţie se angrenează devenind mai puternic atunci când reacţiile opţionale sunt reacţii simple.

Un sportiv care reacţionează repede la un semnal acustic poate fi foarte lent când reacţionează la un stimul optic sau viceversa. Nu este nici o legătură între viteza de reacţie şi performanţa de sprint. Un sportiv rapid poate avea un lung timp de reacţie, un sportiv lent un timp de reacţie rapid.

Un antrenament adecvat – antrenament intensiv necesită o concentrare mare până la ultimul moment. Asigură o ameliorare a capacităţii de concentrare şi a timpului de reacţie în a IV-a săptămână. Un antrenament intensiv produce în timp scurt o concentraţie puternică şi încărcătura cerebrală care rezultă este o bază a performanţei, dar este necesar o lungă perioadă de ameliorare a timpului de reacţie şi de concentrare.

PROBA RUFFIER – a fost descrisă în anul 1920 și denumită de autorul ei „proba de evaluare a condiției fizice (fitness)”. Ea este o probă funcțională cardio-vasculară, valoroasă în special pentru copii, persoane neantrenate și vârstnici, dar mai puțin valoroasă pentru sportivi, în special pentru cei care practică eforturi dinamice.

CAPITOLUL III

 FACTORII CARE INFLUENȚEAZĂ VITEZA

Valoarea calităţii motrice, viteza este influenţată de o serie de factori funcţionali, morfologici, biochimici, metabolici şi psihologici. Unii dintre aceşti factori sunt perfectibili, iar alţii mai puţin perfectibili, raportat la acest lucru, viteza poate depinde de: Funcţionalitatea analizatorilor (vizual, auditiv şi mai ales cutanat) în sens de nivel al acuităţii, fineţei şi preciziei acestora; Mobilitatea proceselor nervoase corticale fundamentale, excitaţia şi inhibiţia, care condiţio-nează alternanţa contracţiei şi relaxării muşchilor;  Capacitatea de analiză şi sinteză la nivelul scoarţei cerebrale; Timpul de latenţă şi de reacţie; Viteza de transmitere a impulsurilor nervoase pe căile aferente şi eferente.

Capacitatea de atenţie şi de concentrare a voinţei individului, care depinde de analizatorii implicaţi în “senzaţia de înaintare şi perceperea reală a vitezei mişcărilor, respectiv aprecierea corectă a vitezei de deplasare”.

Factorii determinanți ai vitezei

Factorii vitezei (după Grosser M.) sunt: Factori constituţionali, Factori senzoriali, Factori neurologici, Factori musculari de antrenament cognitivi, psihici, Vârsta, Sexul, Tipul anthropologic, Constituţia, Tehnica sportive, Talent, Factori sociali, Concentraţia (atenţia selectivă), Recepţia şi transmiterea informaţiei, comanda şi reglarea, Motivaţia, voinţa, dispoziţia pentru efort, Experienţa, capacitatea de anticipaţie, Forţa mentală, Capacitatea de antrenament, Solicitarea capacităţii motrice, Alternarea proceselor de excitaţie cu cele de inhibiţie, Viteza de transmitere a stimulului, Inervaţia reflex, Schema inervaţiei neuro-musculare, Biochimia nervoasă, Repartiţia tipurilor de fibre nervoase, Creşterea secţiunii de fibre musculare, Viteza contracţiei musculare Elasticitatea muşchiului şi a tendoanelor, Lungimea muşchiului în raport cu lungimea extremităţilor trunchiului, Producerea de energie, Temperatura muşchiului.

Metodica Dezvoltării Vitezei

Concepţiile privitoare la vârsta de începere şi de educare a vitezei sunt împărţite. A.Dragnea şi colab., în 2006, arată că în conformitate cu materialelor din literatura de specialitate se constată:

– între 5 şi 7 ani creşte frecvenţa mişcărilor, şi de asemenea, se înregistrează progrese la nivelul vitezei de reactive;

– între 7 şi 10 ani, procesele de creştere şi dezvoltare favorizează manifestarea unei viteze de reacţie şi execuţie crescute;

– între 10 şi 14-15 ani se pot atinge, prin antrenamente corespunzătoare, indicii vitezei de reacţie aceiaşi cu cei ai adulţilor; se poate interveni şi asupra dezvoltării vitezei de deplasare, precum şi a vitezei în regim de forţă;

– în perioada adolescenţei pot fi abordate toate formele de manifestare ale vitezei.

V.Tudor consideră că în vederea dezvoltării vitezei trebuie să se respecte o serie de cerinţe în procesul instruirii: durata exerciţiilor de viteză trebuie să fie de circa 5-6 s până la maximum 40-43 s; pauzele dintre repetări trebuie să fie suficient de lungi pentru a permite revenirea funcţiilor vegetative, dar nu şi reducerea stării de excitabilitate optimă obţinută la nivelul scoarţei cerebrale ca urmare a lucrului cu viteză maximă; subiecţii trebuie să aibă structura exerciţiilor bine însuşită; B.C. Raţă concluzionează că pe „timpul şcolarităţii mici şi mijlocii (8-14 ani), antrenamentul vitezei trebuie orientat spre dezvoltarea vitezei de reacţie, spre dezvoltarea capacităţii de accelerare şi spre îmbunătăţirea capacităţii de coordonare”.

Dezvoltarea calității motrice

Viteza este una din calitățile motrice a cărei valoarea de manifestare se evidențiază în principal pe baza fondului genetic de care beneficiează fiecare individ, având în prim-plan calitățile sistemului nervos care facilitează frecvența mișcărilor.

Aceasta calitate motrica are mai multe forme de manifestare în mod singular: viteza de receptrie, de execuție și de deplasare, cum ar fi de exemplu viteza de reacție și de execuție evidențiate în jocurile sportive, viteza de recepție și de deplasare, alergarea de viteza cu start de jos, etc. Alte forme de manifestare a vitezei sunt acelea care se realizeaza prin combinarea vitezei cu alte calitati motrice cum ar fi: viteza in regim de forta (detenta), in regim de rezistenta probele de alergari din atletism 60-80-100-120 m și in regim de indemanare (la jocurile sportive).

Desi in mai mica masura, comparativ cu celalate calitati motrice de baza, cresterea indicilor de dezvoltare, mai ales pentru cresterea vitezei de reactie si de deplasare se poate realiza chiar si in cadrul lectiilor de educatie fizica daca se respecta anumite cerinte cum ar fi:

• selectionarea si aplicarea unor exercitii specifice in conditii de concentrare a atentie, realizate pe un fond de odihna programate din prima parte a lectiei;
• dupa fiecare repetare se va asigura un timp minimal de odihna (revenire);
• perfectionarea mecanismului de baza al structurilor motrice utilizate, de exemplu perfectionarea fazelor alergarii de viteza
• cresterea progresiva a distantelor si a numarului de repetari;
• conceperea si utilizarea unor exercitii care solicita in mod asociat 2 sau mai multe forme de manifestare a vitezei;
• dezvoltarea asociata a vitezei cu alte calitati motrice, cum ar fi de exemplu rezistenta si forta trenului inferior

Metode și mijloace pentru dezvoltarea vitezei:

• metoda solicitarii maximale, care consta in efectuarea unor exercitii din mers si din alergare, alternate cu parcurgerea rapida a unor distante variabile;
• metoda alternativa, constand din alternarea intensitatii, de exemplu cresterea vitezei la nivel maxim, mentinerea ei pe distante dinainte marcate, scaderea treptata a intensitatii;
• metoda handicapului exercitata pe perechi, distanta intre executantii fiind de 3-4 m, perechile fiind formate din elevi cu posibilitati apropiate;
• metoda stafetelor si intrecerilor care solicita diferite forme de manifestare a vitezei;
• metoda concursului pe distanțe crescute progresiv cu intensitate maximala.

Pentru dezvoltarea vitezei de reactie si executie se actioneaza si asupra celorlalte segmente corporale folosind materiale sportive usoare si exercitii de complexitate cariabila, solicitandu-se alternativ analizatori tactili, vizuali sau auditivi.

Exemple de exerciții pentru dezvoltarea vitezei de reactie și execuție:

• gruparea si regruparea la diferite semnale;
• luarea si schimbarea unor pozitii ale segmentelor sau a intregului corp la semnale auditive, vizuale si compatibile;
• efectuarea unor exercitii de alergare in diferite forme si schimbarea lor la semnale sonore;
• întreceri în perechi pe baza de semnale tactile, sonore sau vizuale

Îndemânarea

Îndemânarea este o calitate complexă, cu o multitudine de interferențe inca insuficient studiata si greu perfectibila mai ales la nivelul scolar, pentru dezvoltarea careia nebeneficiind de metode si mijloace verificate ca avand o eficienta masurabila.

Continutul indemanarii, multitudinea de forme in care se poate manifesta, relationata si cu alte calitati motrice sunt tot atatea domenii care ofera camp de cercetare si solutionare practica de dezvoltare a indemanarii la diferite categorii de varsta, in conditiile existentei unui numar foarte mic de 36-72 anual. Îndemânarea, în diferitele ei forme de manifestare este prezentă în toate actele și actiunile motrice aflate atat in etape de invatare, cat si aplicarea acestora in conditii neobisnuite.

Principalele continuturi in care indemanarea isi face prezenta constant si care presupune coordonarii segmentelor corporale intre ele, in relatie cu materialele sportive folosite, cu partenerii si adversarii, sunt jocuri sportive si gimnastica.

Definitia data de specialistii domeniului educatiei fizice scolare are urmatoarea exprimare: «Îndemânarea reprezinta capacitatea / aptitudinea unui individ de a insusi si efectua actiuni motrice cu grade de dificultate diferite, dirijand precis si economic miscarile in timp si spatiu cu vitezele si incordarile necesare, in deplina coordonare cu conditiile impuse si cu situatiile ce apar pe parcursul efectuarii actiunii motrice».

Indemanarea se poate manifesta in 2 principale forme:

• îndemânarea generală, exprimata in capacitatea de a efectua rational si creativ in diverse actiuni motrice;
• îndemânarea specifică unor probe/discipline sportive, pentru o anumita categorie de deprinderi motrice.

Viteza propriu-zisa, proprie fiecărui individ, rezultat al alternarii contractiilor si relaxarilor musculaturii in general.

Viteza de reactie, de plecare sau de pornire, este viteza necesara punerii in miscare a corpului, adica timpul necesar de la declansarea comenzii pâna la raspunsul dat de organism, masurat in fractiuni de secunda.

Viteza de deplasare este viteza de deplasare a corpului in spatiu intr-o unitate de timp.

Viteza de executie este o componenta a vitezei specifice reprezentand timpul necesar jucatorului de la primirea mingii, analizarea situatiei, alegerea si pana la executarea celei mai bune solutii raportata la situatia tactica a jocului.

Antrenamentul de viteza trebuie organizat si condus de antrenor astfel: a) pentru fiecare jucator se depisteaza mai intai categoriile de viteza si posibilitatiile de progres in ce priveste viteza de pornire , intoarcere ,oprire ,viteza de deplasare si viteza de executie.

1. b) pentru grupe de jucatori se stabilesc categoriile de viteza si ordinea lor in cadrul diferitelor combinatii, asa cum jocul oficial le solicita pentru rezolvarea sarcinilor tehnico-tactice.
2. c) viteza de joc fara minge jucatorii actioneaza in functie de pozitia atacantului fata de portar,de numarul adversarilor,de conditiile de teren ,cu o anumita viteza.
3. d) viteza de joc cu mingea este dintre componentele de baza ale jocului.

Detenta se poate defini ca rezultatul vitezei de deplasare combinata cu forta de impingere a picioarelor legate de coordonarea generala si speciala a organismului.

Exercitiile au un caracter multilateral, desi au ca element comun orientarea spre viteza, daca intelegem prin aceasta nu numai viteza de alergare pura, ci si viteza de executie a diferitelor miscari, inclusiv miscarile legate de alergare. Exercitiile de alergare pura sunt complicate prin starturi, intoarceri, accelerari si zvâcniri neobisnuite, care necesita prezenta de spirit, concentrare si detenta. Prima grupa de exercitii cuprinde alergari pe distante scurte care imprima antrenamentului si participantilor repetarea multipla a alergarilor pe portiuni scurte sa fie mai atragatoare si mai putin obositoare.

Alergarea repetata consta in alergari repetate pe distante scurte si cu intensitate maxima, dezvoltand viteza si rezistenta in regim de viteza. Schimbarea directiei dupa cum se stie se face in timpul jocului si consta in opriri, franari, alergare intr-o alta directie, intoarcere brusca sau aplecare. Exercitiile imbina alergarea rapida cu o conditie suplimentara care necesita franari, intoarceri sau accelarari. Agilitatea cuprinde exercitii de dezvoltarea a agilitatii, a miscarilor bruste in diferite  directii, de dezvoltare a deprinderii aprecierii distantei cu ajutorul privirii, de abilitatea in a calcula atat viteza miscarii proprii cat si viteza miscarii adversarului. Schimbarea tempoului alergarii prin care jucatorii trebuie sa stie sa-si regleze viteza de deplasare, imbinata cu opriri sau tasnirea finala spre minge.

Eforturile anaerob-alactacide sunt eforturi de intensitate maximala, cu o durata de pana la 10-15 secunde, care se desfasoara in datorie de oxigen, datorie care va fi platita doar dupa incetarea efortului. Factorii limitativi sunt substratul energetic in cantitate insuficienta, activitatea enzimatica prea putin intense. Se pot imbunatatii prin dezvoltarea diferentiata a capacitatii si a puterii alactacide, perfectionarea sistemului neuromuscular si ameliorarea cuplului viteza-forta-viteza. Dezvoltarea capacitatii alactacide reprezinta cantitatea maxima de energie care poate fi eliberata prin filiera fosfatilor macroergici (cresterea se poate face prin eforturi de intensitate maxima, durata 6-15 secunde, recuperare lunga pasiva si completa 3-4 repetari in 3-5 serii). Dezvoltarea puterii alactacide intelegem cantitatea maxima de energie care poate fi eliberata in unitatea de timp, prin filiera alactacida (alergarea in panta, sarituri in lungime).

Factori care influenteaza viteza sunt insuficienta substratului energetic si activitatea enzimatica prea putin intensa. In procesul de antrenament este important sa se cunoasca care este timpul necesar pentru refacerea creatinfosfatului.

Factorii limitativi ai eliberarii de energie,prin glicoliza anaeroba pe care trebuie sa actioneze adecvat metodologia de antrenament, sunt substratul energetic, echipamentul enzimatic si deseul metabolic. Refacerea depozitelor de glicogen dupa eforturi epuizante se va face in 3-5 zile, necesitand un antrenament si o dieta corespunzatoare. Antrenamentul trebuie sa stimuleze activitatea enzimatica, prea putin intensa, a principalelor enzime glicolitice.

 CONCLUZII

Dezvoltarea calitatilor motrice se realizeaza simultan cu consolidarea deprinderilor si priceperilor motrice, cu efectuarea exercitiilor de dezvoltare fizica, precum si printr-un sistem de actionare special elaborat. Calitatile motrice se dezvolta in conditiile alternarii unor eforturi cu interval de odihna corespunzatoare varstei, prin exercitii cu pondere asupra unora sau alteia dintre ele.

In functie de modul in care este efectuat, in acelasi act motric, se pot exercita influente asupra fiecareia dintre calitati, de exemplu: genoflexiunile pot servi la dezvoltarea rezistentei – in cazul in care se repeta de un numar crescut de ori, sau a fortei – cand se exerseaza cu incarcatura suplimentara de 3-4 kg. In spate a vitezei (de executie) cand se fac cu frecventa cat mai mare intr-un timp cat mai scurt (10-15 secunde).

Dezvoltarea calitatilor motrice reprezinta o finalitate de prima importanta, care se realizeaza in cadrul procesului instructiv. Fotbalul din prezent este într-o permanentă schimbare din punct de vedere tehnic, tactic și fizic. Pentru a putea face față la cerințele fotbalului modern din prezent, fiecare jucător în funcție de postul pe care evolueză trebuie să dispună de un bagaj cât mai mare de calități.

Față de fotbalul din trecut accentul într-un joc de fotbal actual se pune foarte mult pe construcția jocului. În fotbalul actual nu este suficient ca un fundaș lateral să facă doar faza defensivă, un fundaș lateral bun și forte bun este considerat acel fundaș care face ambele faze. Un mijlocaș central complet ar trebui să aibă cât mai multe calități din cele prezentate mai sus.

Viteza sub toate formele ei a adus un plus la jocul de fotbal din prezent, de aceea se doreste imbunatatirea acesteia permanent. Acest lucru este posibil cu ajutorul specialistiilor din diferite domenii, un aport deosebit il au preparatorul fizic si doctorul echipei, care impreuna cu antrenorii trebuie sa alcatuieasca un plan  benefic echipei.

BIBLIOGRAFIE

 

1. 100 de antrenamente de fotbal – Voja Rajnovic (Editura Stadion, 1972)
2. Fotbal joc și antrenament – (Editura Uniunii de cultură fizică și sport, 1991)
3. Fotbal metode și mijloace – Niculescu Angelo/Ionescu Ion (Editura Stadion, 1972)
4. Pregătirea fizică a fotbaliștilor – Stănculescu Victor (Editura Uniunii de cultură fizică și sport, 1974)
5. Formarea și corectarea deprinderilor motrice – Bratu Ionel (Editura Stadion, 1991)
6. Efortul sportiv – Dr. Străuț Ioan (Editura Mirton Timișoara, 1995)
7. Football – Ionescu Ion V. (Editura Helicon Banat, 1997)
8. Fotbal de la A la Z – Ionescu Mihai/Tudoran Mircea (Editura Sport Turism, 1984)
9. Aproape totul despre fotbal – Manusaride Chiriac/Ghemigean Chevorc (Editura Sport Turism, 1983)